Am fost aseară la Orchestra Titanic. Unul dintre spectacolele care se joacă la unteatru în cadrul micro-stagiunii StArtAct. Un spectacol reușit. Un început de drum frumos. Patru actori abia „încoronați” pe scenă, alături de un nume deja cunoscut publicului în persoana lui Eduard Cîrlan. Despre Edi cred că v-am mai povestit. E unul dintre acei actori care navighează între comedie și dramă cu o ușurință înnăscută și care știu să scoată mereu la suprafață tot ce-i mai bun într-un personaj. Și nu e singurul care în spectacolul acesta își duce la bun sfârșit partitura într-un mare fel. Mai e cineva. Unul dintre cei foarte tineri, pe numele său Matei Bogdan. Care a făcut aseară un rol foarte tare! Și despre care cu siguranță vom tot auzi de acum încolo…

Cu toții au fost buni. Emoțiile i-au trădat pe alocuri, chiar dacă au ascuns totul foarte bine. Dar au făcut treabă bună împreună și m-am bucurat să le fiu alături. Doar că mă cunoașteți. Mi-e greu să rămân obiectivă. Iar mie personal mi-a atras atenția Matei. Mi-a plăcut ce-a făcut el cu personajul Luko. Mi-a plăcut felul în care și-a dozat energia de la început până la final. Și lejeritatea pe care am simțit-o în jocul lui… Privindu-l când pe el, când pe Edi, mi-a fost imposibil să deosebesc cine-i cel cu mai multă vechime pe scenă. L-am simțit stăpân pe text, dar mai ales pe emoțiile cu care e obligat să conviețuiască timp de o oră, cât durează spectacolul. Și poate că mi s-a părut mie, dar chiar s-a bucurat de fiecare moment petrecut acolo, pe scândură. Ceea ce i-a adus multe „puncte” în plus în ochii mei 🙂

Eu tind să cred că Matei Bogdan are tot ce-i trebuie. Entuziasmul tinereții după care, trebuie să recunoaștem, tânjim cu toții. Maturitatea cu care actorii buni vin înzestrați by default. Dezinvoltură. Energie. Ochi frumoși. Talent. Îi place ceea ce face și cred că nu și-a ales întâmplător meseria. E la început. Și probabil că va mai greși pe parcurs. Dar îmi pare genul de actor care va crește frumos și liber de la personaj la personaj… Și da, știu că se poate să mă înșel. Până la urmă, eu chiar nu mă pricep la actorie… Dar parcă totuși aș paria pe el. Pe Matei cel pe care l-am văzut aseară. Și pe care abia aștept să-l revăd pe scenă în anii ce vor urma. Căci timpul va fi cel care va decide dacă am ghicit sau nu ce fel de artist se ascunde sub măștile pe care copilul ăsta le poartă în fața noastră, a tuturor…