În ultimul timp, trebuie să recunosc, citesc puțin. Dar tot se mai găsesc niscaiva cărți care să mă facă să stau trează până târziu ca să mă bucur de câteva pagini în fiecare seară… Iar una dintre ele se întâmplă să fie Ce dacă, cartea lui Alexander Hausvater. De fapt, nu cred că „se întâmplă” e neapărat exprimarea potrivită… Pentru că eu nu cred în coincidențe și întâmplări, ci cred în oameni, spectacole, filme, cântece și cărți care ne ies în cale la un anumit moment și dintr-un anumit motiv…

Domnul Hausvater este de departe unul dintre cei mai mișto regizori. Eu cel puțin așa cred și n-o să mă facă nimeni prea ușor să cred contrariul. E unul dintre cei cinci oameni cu care aș da orice să am șansa să lucrez… E un artist dintre cei rari. Unul dintre oamenii a căror dragoste de teatru nu poate fi pusă sub semnul întrebării și asta e de neprețuit. Iar Ce dacă mi-a arătat că e și unul dintre oamenii care mânuiesc într-un fel aparte cuvintele. Nici nu simți când ai alunecat în capcana narațiunii. Scrie bine. Bine de tot. Scrie din suflet și asta se simte. E sincer cu cititorul, e sincer cu el însuși și e sincer cu povestea dintre filele cărții. Te poartă pe firul amintirilor când cu nostalgie, când cu lejeritate asumată. Dar mereu cu responsabilitatea unui om care cunoaște valoarea fiecărei clipe cuprinse în cuvintele înșiruite pe pagini. Și cu un soi de maturitate ludică.

N-am terminat cartea încă. Sunt pe undeva pe la jumate. Dar am citit mai mult decât suficient ca să vă spun fără nicio reținere că e o carte pe care merită să o citești. Pentru tonul mișto de povestitor al lui Alexander Hausvater. Pentru că e al naibii de bogată în simplitate. Pentru că te face să înțelegi unele lucruri. Despre copilărie, despre familie, despre sufletul de artist, despre pribegie, despre acasă… Despre oameni și despre viață în general…

Și mi se pare fascinant cum poți picta un tablou atât de viu dintr-o serie de pânze minuscule colorate de timp în felurite nuanțe… Ce dacă e o poveste construită din povești care te vor face să zâmbești, să plângi, să-ți aduci aminte de propriile povești, să te întrebi oare ce amintiri vor păstra copiii tăi când vor fi mari… Mereu am crezut că din povestea fiecărui om avem ceva de învățat. Și mă bucur că domnul Hausvater a vrut să-și spună povestea așa! Teatrul dumnealui m-a schimbat cumva. Acum și cartea asta a făcut-o… Mulțumesc!