Știu că e vacanță și lumea e cu gândul la mare, soare și leneveală, dar mie tot la teatru îmi stă mintea. Și zilele trecute, pe când veneam agale către casă bucuroasă că din când în când îmi mai pot satisface pofta de teatru între stagiuni cu câte un spectacol independent, mă gândeam la cât de mult poate înseamna uneori o oră. Fiindcă la asta mă refeream atunci când am spus în titlu spectacole „mici” 🙂 La acele spectacole care nu durează mai mult de-o oră. Și la care am observat că cei mai mulți dintre spectatori nu merg neapărat în căutarea unei experiențe emoționale deosebite, ci mai degrabă ca o primă oprire înainte de o seară în oraș… Dar cum bine spunea o actriță care-mi place mie mult de tot, nu există spectacol care să nu te schimbe câtuși de puțin. Oricât de mic ar fi el sau oricât de lejer ar spune cei mai pretențioși că este… Și în aproape un an de când tot bat eu sălile de teatru cu religiozitate, mi s-a întâmplat să descopăr cel puțin trei astfel de spectacole faine pe care poate că v-ar plăcea și vouă să le vedeți…

Auzisem eu câte ceva despre Unde dai și unde crapă, iar duminică am fost în sfârșit să văd spectacolul. Da, mi-a trebuit ceva să-mi fac curaj să cobor iar la The Hub. Dar până la urmă am spus repede vreo 3 rugăciuni, m-am închinat și am intrat. Și nu, n-o să vă povestesc acum despre de ce nu cred eu că teatrul ar trebui să se întâmple în cluburi și pub-uri, fiindcă asta e cu totul altă poveste. Am să vă povestesc însă câte ceva despre ce minuni fac pe scenă băieții ăștia trei, pe numele lor Andrei Seușan, Daniel Hara și Eduard Cîrlan. Pentru că mie mi-a plăcut ce-am văzut. Și eu când vine vorba de Caragiale, sunt pretențioasă. Nu fiindcă-s eu din orașul stimabilului, ci pentru că sunt pur și simplu îndrăgostită de scrierile dumisale. Și nu, nu mi s-a părut că ceea ce au pus la cale cei trei anterior menționați – despre care am aflat că se fac responsabili și de regia colectivă a spectacolului – ar fi „doar un alt colaj de sketch-uri pe care le știe toată lumea”, după cum afirma un domn la final. În primul rând, eu prefer să le spun momente și schițe, după cum le-a numit autorul. Că eu mi-s mai din provincie, și pe vremea mea nu se făcea așa abuz de neologisme… Mie mi s-a părut că sunt martoră la un spectacol pe cât de simplu, pe atât de fain. Texte mereu actuale, țesute cu mare pricepere de băieți într-o frescă parcă prea reală a societății. Umor mișto, deștept și suficient de tăios. Aluzii fine, dar directe. Atenție la detalii. Și trei actori care joacă – și se joacă! – foarte bine. Asta am văzut eu alaltăseară pe scenă. Și-mi place că se mai face teatru și așa. Că n-am uitat de Caragiale. Că nu ne-am pierdut simțul umorului. Și că încă mai știm să facem haz de necaz în speranța că moftangii vor înțelege și ei ceva… Unde dai și unde crapă durează fix o oră, timp în care spectatorul are tot timpul din lume să râdă bine și, dacă e cu băgare de seamă, să surprindă și morala ascunsă în text!

La Hoțul Perfect și Puterea Dragostei am ajuns mai degrabă întâmplător, după ce aruncând un ochi pe programele teatrelor mi-a sărit în ochi un mic amănunt. Gavril Pătru avea trei spectacole în aceeași zi, și eu nu aveam bilete decât la două dintre ele. Și mi-am zis că nu prea se cade să nu-l văd și pe cel de-al treilea. Mai ales că eram foarte curioasă să aflu cum se îmbină cele două piese scurte scrise de Dan Tărchilă și Ion Băieșu sub bagheta lui Paul Chiribuță, pe care nu o dată l-am aplaudat din toată inima la teatrul din Ploiești. Și tot mai ales pentru că acești doi domni carismatici sunt secondați pe scenă de o actriță foarte simpatică, care mie mi-a atras atenția în Dansează liber, și anume Catinca Maria Nistor. Și da, e drept că Hoțul Perfect și Puterea Dragostei nu e neapărat un spectacol extraordinar de profund. Dar e ceva subtext acolo, în cele două texte destul de puțin cunoscute publicului. Două texte aparent ușurele, însă cu morala lor. Două texte care se cer stăpânite bine de tot și care ne (re)amintesc câte ceva despre noi. Despre fragilitatea reperelor personale, după cum bine aflăm chiar de pe site-ul Teatrului Dramaturgilor Români. Despre dragostea care se întâmplă să mai fie și oarbă. Despre vulnerabilitățile noastre. Și parcă și despre cât de superficiali suntem noi, oamenii, uneori. Trei actori care știu foarte bine ce fac. Un extraterestru șarmant care interacționează cu publicul.   Cinci personaje cu care e foarte posibil ca fiecare dintre noi să descopere că are ceva, cât de puțin, în comun. Costume simpatice foc. O simplitate a decorului și-a recuzitei care pune în evidență textul și mai ales actorii. Tot o oră de spectacol. Și tot timp suficient să râdem, să ne însușim mesajul și să ne detașăm puțin de cotidian 🙂

Despre Micul Prinț – Spectacol pentru oameni mari v-am mai povestit aici, pe blog. Și n-aș vrea să mă repet, așa că o să încerc să nu mă întind la vorbă… Doar că e un spectacol chiar foarte fain, pe care între timp am avut și ocazia să-l revăd și de care am rămas la fel de îndrăgostită. Un spectacol frumos, care nu are nevoie de niciun artificiu pentru a fi perfect. Trei actori, trei instrumente, o poveste. Câteva imagini, trei voci mișto, o poveste readusă în fața publicului de către mereu incredibilul Ștefan Ruxanda și ai săi colegi într-o manieră jucăușă și totodată serioasă. Un spectacol cu o poezie aparte, care-ți merge imediat la suflet și care te face să te gândești la o groază de lucruri. O groază de nimicuri importante, cum îmi place mie să le spun. Un spectacol despre iubire, despre oameni, despre ce contează cel mai mult în viață. Despre călătorii. Nu dintre cele fizice, ci mai degrabă sufletești…

Trei spectacole, așadar. Trei spectacole „mici”, care mie mi s-a părut că ar avea ceva de spus. E posibil, desigur, să fi fost eu prea subiectivă… Vorbim doar despre actori care-mi plac mie mult în cazul fiecăruia dintre ele… Însă nu cred că a fost cazul și îndrăznesc să vă invit și pe voi să aruncați un ochi măcar la unul dintre ele 😀