Doar ce-am venit de la teatru. După ce nu am reușit să ajung la premieră, în seara asta am văzut și eu în sfârșit Acești români fantastici. Și trebuie să fiu sinceră… Nu m-am așteptat nicio clipă ca acest spectacol să mă atingă în felul în care a făcut-o… Atunci când am intrat în foaierul neîncăpător al Sălii Dalles, nu aveam nici cea mai vagă idee despre cât adevăr aveam să descopăr acolo, pe scenă, în următoarele două ore…

Nu, n-am să vă povestesc mai nimic despre ceea ce se petrece în spectacol. Știți deja că prefer să nu fac asta. Am să vă povestesc însă câte ceva despre lucrurile pe care Acești români fantastici le lasă în urmă, în inima și-n gândul spectatorilor… Pentru că piesa lui Dan Puric este – fie că vrem sau nu să recunoaștem – o lecție morală pe care e timpul să înțelegem cât de datori suntem să ne-o însușim… O lecție despre umanitate. Sau poate despre lipsa ei? Despre credință. Despre libertate și sosiile ei mârșave. Despre goliciunea care ne amenință sufletele… Despre ignoranță. Despre geamantane pline de scrisori de dragoste 😉 Despre nepăsare. Despre diferența dintre a exista și a trăi… Despre valori. Despre cum trece viața pe lângă noi… E despre noi. Acești români fantastici e, câtuși de puțin, despre fiecare dintre noi… Și asta ar trebui, dacă nu să ne sperie, să ne pună cel puțin pe gânduri…

Și e un spectacol dificil. Mai ales pentru spectator. E o frescă a prezentului tulburător în care noi tot refuzăm să acceptăm că trăim. O frescă zugrăvită cu umor amar, care ne pune față în față cu propria deznădejde. Un strigăt de ajutor, poate… Un îndemn la luciditate, cu certitudine! Și nu, Acești români fantastici nu e un spectacol pentru toată lumea. Deși ar cam trebui să fie… E un spectacol pe care trebuie să-l vezi doar dacă ești pregătit să-ți asumi mesajul pe care-l aduce cu sine. Un spectacol menit să te trezească la realitate… Un spectacol pentru cei tineri și mai puțin tineri deopotrivă. Pentru părinți și copiii lor adolescenți. Pentru cei care au uitat de Dumnezeu și pentru cei care încă Îl mai caută. Pentru cei resemnați și pentru cei care încă mai speră la un viitor senin… Pentru cei care încă mai au puterea să facă haz de necaz și pentru cei care vor să învețe cum să stăpânească acest talent aparte… E un spectacol-oglindă, care te face să râzi, să plângi, să găsești răspunsuri și să-ți pui alte întrebări… E un spectacol necesar, pentru care eu mă simt datoare să mulțumesc!

PS: Dacă-mi permiteți o întrebare, voi când ați privit ultima dată cerul? 🙂