Am ajuns în sfârșit zilele trecute la cinema. La Scurtcircuit. Era seară și era al naibii de frig. Și nu mă simțeam bine deloc. Dar n-am vrut să mai amân, fiindcă de vreo două săptămâni tot voiam să văd filmul… Și am să vă rog și pe voi să mergeți să-l vedeți.

Nu, n-am să vă povestesc filmul. Chiar dacă aș vrea, nu cred că aș putea… Scurtcircuit nu e un film pe care să-l poți povesti ușor. Poate și pentru că nu spune o singură poveste. Nu, filmul lui Cătălin Saizescu pornește de la o tragedie reală – incendiul de la maternitatea Giulești – și se transformă într-un fel de puzzle în care fiecare piesă e povestea unui alt destin… Scurtcircuit poate părea doar un film despre sistem. Despre sistemul de sănătate de le noi pe care nu cred că e exagerat să-l numim criminal… Și despre sistemul social, care schimbă cu mârșăvie destinele atâtor copii și părinți… Dar Scurtcircuit e despre multe alte lucruri. E despre conflictul dintre generații. Despre greșelile pe care părinții le fac adeseori tocmai din încercarea de a-și proteja copiii. Și despre greșelile copiilor deopotrivă. E despre șansă. Despre a 2-a șansă. Despre credință. Și poate și despre lipsa ei. Despre eroi. Și antieroi. Despre corupție. Despre puterea banului. Despre jurnaliștii care-și uită uneori menirea. Despre responsabilitate. Despre cât de ușor e să găsim vinovați, când noi înșine purtăm un dram de vină… E despre disperare, în forma ei cea mai brută… Și mai e și despre iubire. Despre iubirea aceea frumoasă, de la începutul vieții…

Scurtcircuit e, înainte de toate, un film necesar. E unul dintre acele filme pe care avem cu toții nevoie să le vedem pentru a ne trezi la realitate. E un film care vine să te învețe ceva, pe tine spectatorul. Un film care lasă urme și care reușește totuși să-ți dea curaj să mergi mai departe…  E o dramă. Una foarte bună, cum din păcate nu sunt prea multe în cinematografia autohtonă… Unul dintre acele filme la care te rogi să nu se aprindă imediat lumina în sală la final. Fiindcă mai ai nevoie de câteva secunde ca să-ți ștergi lacrimile… Mai ales dacă se întâmplă să fii părinte… Scurtcircuit e unul dintre acele filme care dor. Pentru că e prea real. Pentru că știi că nimic din ceea ce vezi acolo pe ecran nu e, de fapt, ficțiune… Nu, totul e real. Ne place sau nu totul e parte din societatea în care trăim… Și poate că filmul ăsta ne va face să înțelegem în sfârșit că schimbare pe care o cerem de ceilalți depinde de fiecare dintre noi.

Și nu, nu vreau să mă mai lungesc la vorbă. N-are rost. Vreau doar să vă mai rog încă o dată să mergeți să vedeți Scurtcircuit. Fiindcă eu zic că merită. Pentru lecțiile pe care le aduce cu sine. Pentru distribuție, care e absolut fenomenală. Și nu, nu dau nume. Pentru că sunt atât de mulți actori de seamă care fac o treabă extraordinară aici și sigur aș uita pe cineva și chiar nu vreau asta. Pentru campania frumoasă prin care tot profitul rezultat din vânzarea biletelor merge către achiziția de incubatoare. Pentru că e unul dintre acele filme care, paradoxal, te învață să prețuiești viața…