Nu aveam de gând să merg la teatru azi. Dar a fost una dintre acele zile când nimic nu a mers conform planului. Așa că atunci când am ajuns în București, spre după amiază, pe o vreme absolut deprimantă, am căutat imediat să aflu la ce spectacol aș mai putea prinde bilete. Aveam nevoie de teatru. Aveam nevoie să mă deconectez de toată nebunia și să-mi regăsesc echilibrul. Și am avut noroc. Mai erau câteva bilete rămase la Pușlamaua de la etajul 13. Așa că mi-am rezervat repede locul, m-am schimbat în grabă și am pornit spre teatrul Arte dell’Anima. Pe jos, deși eu urăsc ninsoarea. Pentru că niciun taxi din oraș nu părea să fie la datorie. Și am ajuns pe ultima sută de metri, ceea ce m-a supărat îngrozitor. Fiindcă mie chiar nu-mi plac oamenii care întârzie la teatru. Și eram obosită. Și stresată. Și înfrigurată… Dar apoi Claudia Motea a pășit pe scenă. Și am uitat de tot și de toate.

Auzisem multe despre spectacol. Dar nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că-mi va merge la suflet așa cum a făcut-o. Pentru o oră timpul parcă s-a oprit. Și am descoperit un text atât de actual și de profund, într-o interpretare atât de specială, încât la un moment dat am simțit lacrimi în colțul ochilor. Da, am și râs la Pușlamaua de la etajul 13. Dar substratul emoțional pe care-l aduce piesa asta în fața spectatorilor e incredibil. Iar felul în care Claudia își asumă o asemenea partitură nu e doar o dovadă de talent, ci și una de curaj. Fiindcă nu, ea nu joacă doar o adolescentă rebelă care sfidează pe alocuri regulile sociale în încercarea ei de atrage atenția. Nu, Claudia Motea preia pe umerii săi responsabilitatea de a face auzită vocea unei generații. De a spune o poveste și de a spulbera prejudecăți. De a trage un semnal de alarmă… Și o face cu atât de multă energie și dedicare. Și pune atât de mult suflet încât e imposibil să nu o iubești!

Pușlamaua de la etajul 13 vorbește pe un ton foarte simpatic despre o realitate mai puțin roz. Vorbește despre iubire și familie. Despre cât de ușor e să judeci. Sau să nu-ți pese… Despre singurătate și despre cât rău face ea… Și sunt vreo câteva momente în monologul Claudiei când inima parcă-ți stă o clipă-n loc și realitatea te izbește fără niiun preaviz. Nu mai avem timp să iubim și să ne facem iubiți, spune ea aproape de jumătatea spectacolului. Și nu spune altceva decât adevărul… Întreg spectacolul spune adevărul. Un adevăr care doare, dar pe care ar trebui să-l auzim cu toții… Un adevăr care s-ar putea să fie cel mai greu de acceptat – dar și cel mai eliberator – pentru cei care poartă cu sine o istorie personală mai complicată…

Dar decât să vă tot povestesc eu aici, mai bine mergeți și voi la teatru și să vă reamintiți ce minuni știe să facă pe scenă Claudia Motea și cu câtă pricepere se transformă ea într-o pușlama cuceritoare… Și vă convingeți de ce zic eu că Pușlamaua de la etajul 13 e un spectacol pe care n-ar fi rău să-l vedem cu toții măcar o dată 🙂