Încercam aseară să pregătesc un „kit de supraviețuire” cât mai complet pentru weekend-ul pe care urmează să-l petrec în noul meu apartament, în absența televiziunii prin cablu sau a internetului, care par a se lăsa așteptate… Cărți, muzică bună, ceaiuri și dulciuri de tot felul, bilete la teatru, salteluța mea de yoga și câteva texte de terminat. Și o colecție întreagă de filme, ca să fiu sigură că am de unde să aleg. Iar acum că am terminat în sfârșit de despachetat, chiar mă pregăteam să mă așez comod și să mă bucur de un musical. Mary Poppins, mai exact. Dar apoi mi-am amintit că m-am luat cu proiectele Cultural.21 offline și nu am mai scris de mult pe blog. Mai ales despre filme. Și am zis că n-ar fi rău s-o fac acum. Așa că mi-am pregătit o ciocolată caldă și m-am gândit să vă povestesc de ce revăd eu mereu cu atât de mult drag acest film 🙂

Mary Poppins e unul dintre filmele mele preferate încă de când eram copil. Pentru că nu are vârstă. Pentru că e atât de colorat și de optimist. Pentru că ne face pe fiecare dintre noi să ne reîntoarcem la copilărie, să ne reamintim de însemnătatea lucrurilor mici, să credem în cele mai nebunești idei. E ca un portal fermecat către o lume de basm în care cu toții ar trebui să ne permitem să evadăm din când în când. E un film pentru copii și părinți deopotrivă. E, de fapt, pentru copilul din noi!

Și e ceva mereu actual în povestea pe care o spune Mary Poppins. O lecție fină despre cât de mult timp (mai) petrecem alături de cei dragi. Despre priorități. Despre alegerile pe care le facem. Și totodată despre nevoia acută de a ne permite să ne bucurăm. Mary Poppins e un film plin de metafore. E despre familie. Despre copilărie, dar și despre capcanele maturității. Și despre acei oameni speciali care-și fac apariția în viața noastră ca prin magie, atunci când avem mai multă nevoie de ei. Chiar dacă noi poate că nu știm asta…

Și mai e ceva. Distribuția supercalifragilistică de care se bucură Mary Poppins. Doamne, cât de minunați pot fi Julie Andrews și Dick Van Dyke! Câtă energie, câtă eleganță, câtă dezinvoltură… Doi actori incredibili, pe care eu îi iubesc. Doi actori cum nu sunt prea mulți. Doi actori care au excelat – și încă o mai fac și acum! – în musical. Fie că vorbim despre film sau despre teatru, ceea ce știu să facă Julie și Dick este fenomenal. Interpretarea lor impecabilă face de fiecare dată să dispară bariera ecranului dintre artist și privitor. Bucuria din ochii lor îți merge parcă la suflet. Și nu e actorie. Nu, ceea ce vedem pe ecran e mai mult decât atât. Este o fărâmă din personalitatea electrizantă a acestor doi oameni speciali.

Dar iată că s-a făcut târziu. Și nici măcar nu sunt sigură dacă tot ce-am scris mai sus e cât de cât coerent. Sper că da. În caz contrar voi folosi programul meu nebunesc de lucru din ultimele zile și toată agitația cauzată de odăița mea cea nouă drept pledoarie de apărare. Long story short, ceea ce am tot încercat să vă spun e că Mary Poppins e un film mișto. Numai bun pentru vineri seara. Pentru că nu ni se adresează nouă direct, ci copilului interior pe care deseori uităm să-l ascultăm, să-l iubim și să-l răsfățăm așa cum merită. Pentru că e luminos și pozitiv și doldora de muzică faină și de replici istețe. Pentru că în rolurile principale se regăsesc doi actori geniali. Și, probabil, pentru alte cinci mii de motive pe care fiecare dintre voi le va descoperi din fața ecranului ori de câte ori va (re)vedea minunăția asta de film!