….și m-am cutremurat tăcut în fața ecranului. Am plecat din sală cu lacrimi în ochi. E suficient să citești câte ceva pe net despre film ca să știi că Pororoca e genul de film care poate să te dea foarte ușor peste cap. Dar să vezi filmul e mai mult decât o provocare. La nivel emoțional vorbind. Întunericul din sala de cinema e parcă prea apăsător și te trezești prins în poveste, simțind parcă durerea personajelor ca și cum ar fi a ta…

Nu vreau să vă spun mai mult decât probabil că ați auzit deja despre ce se întâmplă în film. Maria dispare. Din parc. De lângă fratele ei și de lângă alți copii. Într-o fracțiune de secundă în care Tudor, tatăl ei, își întoarce privirea. O fracțiune de secundă. Atât durează pentru ca ceea ce era atât de aproape de o viață perfectă să se transforme în iad. Pentru că despre asta e Pororoca. Despre cum totul se poate nărui într-o clipă. Și despre o realitate sfâșietoare cu care oricare dintre noi sau dintre cei dragi nouă se poate confrunta oricând. Fără vreun fel de semn prevestitor și fără vreun fel de pregătire prealabilă. Pentru că nu, nu ai cum să fii vreodată pregătit pentru așa ceva. Pentru momentul acela blestemat în care copilul tău dispare fără urmă…

Eu nu am copii și nu știu dacă voi avea vreodată. Nu știu ce înseamnă nici responsabilitatea de părinte și nici să iubești o ființă mai mult decât orice și pe oricine în lumea asta. Dar chiar și așa, Pororoca m-a speriat. Un tată care se trezește într-un coșmar care îl distruge încet, dar sigur. O mamă care se luptă cu realitatea asta teribilă, pentru că mai are un copil acasă și asta înseamnă că nu se poate lăsa pradă disperării… O familie care încetează să mai fie o familie… O condamnare fără drept de apel la un soi pierzanie interioară pe care absolut nimeni nu cred că merită să o primească vreodată.

Și nu știu dacă m-a speriat mai tare povestea în sine sau felul în care o spun acești oameni. Mă refer la Bogdan Dumitrache și la Iulia Lumânare. Pentru că nu e suficient să fii actor ca să joci rolurile pe care le-au avut ei de jucat. Nu, e necesar să ai o forță sufletească aparte. Și să fii dispus să-ți pui în joc propriul echilibru interior. Fiindcă nu cred că ai cum să transmiți tot vălmășagul ăsta de vină, de furie și de durere, de neputință, poate chiar de nebunie la un moment dat, decât dacă ești capabil să simți toate aceste lucruri pe care nimeni n-ar vrea să le simtă vreodată exact așa cum le-ar simți personajul tău… Iar Bogdan nu a primit întâmplător premiul pentru cel mai bun actor la San Sebastian. Ceea ce face el în Pororoca e incredibil. Și, în același timp, dureros de credibil. Are ceva în privire care te face să înlemnești pe scaun. E prea real și prea înfricoșător tot ce se citește pe chipul personajului său…

Pororoca e un film bun. Un alt film bun, care mă face să-mi recapăt încrederea că cinematografia autohtonă se schimbă. Și se schimbă în bine. Dar nu, Pororoca nu e un film pentru toată lumea. Nu e un film la care mergi să te deconectezi de cotidian. Din contră, e un film care îți aduce aminte cât de dureros poate deveni acest cotidian, chiar atunci când te aștepți mai puțin. Și e un film care te învață că da, ți se poate întâmpla și ție. Și care te face să te întrebi tu oare ce ai face dacă ai fi în locul lor? Ai putea oare să nu înnebunești? Ai știi oare să faci față? Ai putea oare trăi cu vina și cu disperarea? Eu nu știu ce aș face… Și nu-mi rămâne decât să mă rog să nu-mi fie dat să trec vreodată prin așa ceva…