Tocmai mi-am dat seama că e deja marți și că m-am luat cu treabă și nu am apucat să vă povestesc ce-am făcut în weekend… Ei bine, am profitat puțin de vremea ploioasă și de câteva modificări de ultim moment în programul meu nebunesc și am lenevit. Dar am fost și la teatru. Mai exact, am fost să văd Las’ că știm noi! și nu a fost deloc o idee rea. E al doilea spectacol al Teatrului Elisabeta pe care-l văd, după O căsnicie liniștită (despre care v-am povestit deja aici) și nu pot să nu remarc câtă ingeniozitate și câtă atenție pentru detaliu se ascunde în producțiile acestor oameni minunați care au un fler incredibil pentru comedie…

Așadar, Las’ că știm noi! O comedie foarte simpatică, în care nimeni nu e cine pare a fi și nimic nu merge conform planului, cu personaje unul și unul și cu actori foarte mișto. O comedie care prinde imediat la public. Textul e foarte bun și atrage cu ușurință spectatorii în povestea care pare să se încâlcească tot mai tare, stârnind astfel inevitabil hohote de râs în sală. Și nu puține sunt elementele de un realism dulce amărui țesute cu atenție – și, evident, cu umor savuros – pe toată durata spectacolului. Căci, dacă nu cumva am înțeles eu greșit, piesa asta e despre aparențe și despre cât de înșelătoare se pot ele dovedi. Și poate și despre cât de ușor putem trece la concluzii pripite sau despre detaliile pe care societatea preferă deseori să nu le vadă, pretinzând că nu există…

Dar elementul care m-a atras pe mine cel mai mult la spectacolul ăsta a fost distribuția. Am mers să văd Las’ că știm noi! pentru că pe afiș se regăseau patru nume cu rezonanță, pe care nu am putut să le ignor: Carmen Tănase, Constantin Cotimanis, Mirela Stoian și Ștefan Velniciuc. Patru actori care mie îmi plac și pe care orice împătimit al teatrului trebuie să-i vadă măcar o dată jucând pe scenă. Pentru că dacă mă întrebați pe mine, pe scenă le stă cel mai bine. Iar în Las’ că știm noi toți 4 se întrec în măiestrie și fac o figură foarte frumoasă alături de partenerii lor de joc, actori foarte tineri și energici, care cu siguranță vor „crește” frumos și care reușesc să se ridice cu o ușurință incredibilă la nivelul titanilor cu care împart scena. Cu toții joacă impecabil, însă unul dintre ei m-a cucerit sâmbătă cu o interpretare genială care reușește fără doar și poate să ofere unui personaj secundar o strălucire incredibilă. Și probabil că cei care au văzut piesa intuiesc deja că mă refer la Mr. Tunnicliffe, avocatul ușor confuz, probabil de la prea mult whisky, jucat mi-nu-nat de un Ștefan Velniciuc sclipitor.

Dacă și voi iubiți teatrul la fel de mult ca mine, probabil că vi s-a întâmplat măcar o dată să descoperiți într-un spectacol o chimie atât de profundă între un actor și personajul său, încât să nu vă vină a crede. Mie mi s-a întâmplat, și încă de foarte multe ori. Ultima dată chiar sâmbătă. E imposibil să nu simți vibrația atât de specială care se răspândește în sală de cum pășește „magicianul” Velniciuc pe scenă sub masca personajului său. Într-o poveste în care toți cei implicați – cu sau fără voia lor – au excentricitățile lor, domnul Tunnicliffe se remarcă printr-un soi de nebunie inocentă conturată foarte bine de autorul Dereck Benfield, imaginată la fel de bine de un regizor foarte tare (n.r. Șerban Puiu) și reliefată în cele mai frumoase nuanțe de actorul desăvârșit, pe numele său Ștefan Velniciuc.  Nu știu dacă ține de atitudine, de talent, de șarm personal sau de orice altceva, dar felul în care acest om își susține de la un capăt la celălalt partitura este uluitor. Și publicul remarcă asta încă din primul moment.

Un rol comic nu e niciodată ușor, dar când partitura revine unui maestru atât de versat în meșteșugul scenei, totul pare doar o joacă. Și nu se poate să nu te lași cucerit de o asemenea performanță artistică. E fenomenal cu cât aplomb și cu câtă dibăcie prinde viață un personaj deloc obișnuit, care devine victima perfectă a împrejurărilor la fel de neobișnuite și a demonului alcool, într-un crescendo umoristic susținut. E atât de multă energie și atât de multă dezinvoltură în jocul lui Ștefan Velniciuc! Atât de multă precizie în interpretarea unui personaj atât de răvășit, încât tot ceea ce se întâmplă pe scenă pare ireal. Dar este real. Și este savuros. Și este probabil și motivul pentru care publicul îl aplaudă cu atât de mult drag!