Ieri am avut foarte mult de lucru. Dar am fost și la film. Am înfruntat mulțimile înnebunite de febra reducerilor din mall și mi-am croit drum direct spre cinematograf ca să văd Hawaii. Un film pe care-l așteptam de ceva vreme. Și care, dacă mă întrebați pe mine, chiar a meritat așteptarea.

Trebuie să recunosc, am mers cu o oarecare reținere la film. Nu sunt neapărat o împătimită a filmelor care gravitează în jurul comunismului. Și de care cinematografia noastră nu duce lipsă… E adevărat că nu putem ignora trecutul. Și e adevărat că pentru noi, cei care nu am cunoscut comunismul – dar care ne lovim încă zi de zi de consecințele sale! – un film bun poate fi o lecție neprețuită de istorie. Dar parcă uneori rememorarea constantă a acelorași zile gri, în aceeași manieră aproape deprimantă, e prea mult. Parcă după tot ce au trăit părinții și bunicii noștri, după toate poveștile triste pe care le-am auzit despre anii de dinainte de ’89 avem nevoie și de alte viziuni. De altfel de povești. Iar Hawaii ne aduce o altfel de poveste. Pentru că, în ciuda aparențelor, Hawaii e diferit. Și nu e neapărart un film despre comunism.

Așa cum spune chiar regizorul Jesus del Cerro, Hawaii este un film despre libertate. Și despre prețul ei… Și e un film despre speranță și despre curaj, într-o epocă a resemnării și a fricii. Este un film despre lupta cu un sistem care părea atunci de neînvins. Despre familie și despre lucrurile pe care este un părinte în stare să le facă pentru copilul său. Despre cum imposibilul devine posibil atunci când îndrăznim să credem. Despre o iubire care n-a fost să fie. Despre alegeri. Genul acele de alegeri care uneori ne rup sufletul în două, dar pe care știm că trebuie să le facem… E un film pozitiv despre vremuri mai puțin senine și asta e mare lucru. E un film care, oricât de pesimist ai fi îți dă încredere în bine. Care te face să plângi și să zâmbești în același timp. Care te face să prețuiești mai mult toate acele lucruri care azi ni se par niște nimicuri. Nu, chiar nu e despre comunism. E despre a găsi tăria să înfrunți orice piedică pentru o șansă la fericire.

Probabil că v-ați dat deja seama că n-am să vă povestesc ce se întâmplă în film. Vreau să mergeți și să descoperiți voi, fiindcă sunt multe detalii fine pe care e important să le percepeți pe viu acolo, în sala de cinema. Iar dacă vreți neapărat să trageți cu ochiul la ce vă așteaptă-n film, vă povestește foarte fain Răzvan Clinceanu pe Cavaleria.ro. Eu vreau să vă spun doar atât: Hawaii e un film care merită văzut! Și trebuie văzut! E un film de acțiune. Unul bun, care-și ține spectatorii cu sufletul la gură din primul minut. Cu muzică mișto, cu urmăriri la limită, cu o antiteză superb creionată între personaje. Cu tot ce trebuie. Și Hawaii e și o poveste de dragoste. Una complicată și dureros de credibilă. Și perfect împletită în firul narativ.

Și mai e ceva foarte tare la filmul ăsta. Da, mă refer la distribuție. Pentru că e imposibil să privești la ce se întâmplă pe ecran și să nu rămâi, pentru a mia oară, fără cuvinte în fața talentului care se ascunde în oamenii din fața ta. E imposibil să nu remarci sclipirea de geniu din jocul lui Dragoș Bucur și toată încărcătura emoțională pe care o aduce în fiecare privire, în fiecare gest și în fiecare moment în care pare că nu face nimic. Și e imposibil să nu remarci cât de bune sunt Cristina Flutur și Rodica Lazăr în rolurile lor. E ceva aproape incredibil în felul în care cele două personaje feminine cheie din film prind viață prin meșteșugul lor actoricesc. Iar lor li se alătură, cu o performanță excepțională, Constantin Cojocaru. Și pentru că o astfel de poveste necesită un antierou incontestabil, lui Andi Vasluianu îi revine responsabilitatea de a se transforma în securistul pervers și lipsit de orice scrupule. Și, în cazul în care mai există vreun dubiu, totul îi iese impecabil.

Hawaii este un film care mie mi-a mers la suflet. Au fost două ore în care m-au încercat atât de multe emoții într-un contrast atât de perfect încât la final nu eram sigură dacă vreau să mă bucur pentru personajul lui Dragoș, să plâng pentru iubirea aceea neîmplinită sau să îndrăznesc să caut în interiorul meu optimismul pe care uneori îl ascund atent… Și, după toată această experiență, nu cred că greșesc atunci când spun că Hawaii e încă o dovadă clară că cinematografia românească e pe drumul cel bun. Nu mă credeți? Nu vă rămâne decât să mergeți în cinematografe și să vă convingeți :)