Încercam aseară să-mi organizez agenda în funcție de evenimentele, filmele și spectacolele la care mi-am propus să ajung în săptămânile următoare. Căci de, așa e când ești dependent… Programul de lucru se reorganizează continuu, în funcție de piesele de teatru la care nu te poți abține să nu-ți iei bilet. Și, cum spuneam, mi-am aruncat ochii pe calendar și am constatat că astăzi este vineri, 13. O zi complicată pentru superstițioși, mi-am zis. Ce bine că eu nu sunt superstițioasă, am continuat eu monologul interior. Dar dacă totuși sunt?

Dacă stau bine să mă gândesc, cu toții avem micile noastre „superstiții”, de care suntem mai mult sau mai puțin conștienți. Cu toții ritualizăm pe nesimțite anumite aspecte ale vieții noastre. Sportivii repetă o secvență bine stabilită de gesturi înainte de a păși pe teren. Actorii englezi cred că aduce ghinion să poarte verde pe scenă. Jucătorii de poker poartă mai mereu talismane norocoase. Mulți scriitori nu dau un titlu operei lor înainte de a o fi terminat.  Cei credincioși se închină înainte de a pleca la drum. Unii oameni cred că ziua va merge prost dacă se întorc din drum. Și lista ar tot putea continua… Dar spectatorii de teatru? Ei ce ritualuri au oare?

Ei bine, nu mă pot hazarda să vorbesc în numele tuturor acelora care merg cu conștiinciozitate la teatru. Însă, după o autoanaliză minuțioasă, vă pot spune care sunt ritualurile mele de drama addict. Și tare aș fi curioasă să aflu cu ce superstiții vă lăudați voi, ceilalți teatrofili…     

Teatrul m-a fascinat mereu cumva dincolo de rațional. Și mereu mi-a plăcut să fiu printre primii spectatori care intră în sală înaintea unei piese. Mi se pare că așa pot să iau contact cu energia aceea mistică a teatrului în forma ei cea mai pură, neperturbată încă de emoțiile celor care pășesc rând pe rând în sală. Call me crazy, dar vibrația venită dinspre o scenă goală, pregătită să-și primească magicienii (n.r. actorii) e ceva dincolo de cotidian… Și tocmai din acest motiv, ori de câte ori merg la teatru plec de acasă devreme. Mult prea devreme, de multe ori. Pentru că altfel trăiesc cu impresia că dacă nu-mi ocup locul înainte ca sala să se umple, n-am să mă pot bucura pe deplin de spectacol.

Niciodată nu intru supărată în sală. Oricât de complicată ar fi fost ziua mea sau oricât de puternici ar fi demonii cu care mă lupt eu pe interior, las orice sentiment mai puțin pozitiv la intrare. Expir profund și las neliniștea să se disperseze în aer. Ascund pentru câteva ore gândurile care mă supără și mă concentrez doar pe clipa prezentă. Și nu o fac doar pentru a savura fiecare moment, ci și pentru că eu cred că energia publicului ajunge la cei de pe scenă. Și cred că suntem datori să le transmitem doar energie pozitivă celor care, prin tot ceea ce fac, oferă atât de multă bucurie sufletului nostru. It’s the least we can do!

Nu păstrez niciodată biletele. Și nu cred că am o explicație logică pentru asta… Sau poate că da. A păstra biletele este ca și cum aș avea nevoie de o amintire palpabilă a spectacolului. Ori teatrul nu este despre lucruri palpabile. Teatrul este despre sentimente, despre oameni, despre gesturi și cuvinte. Și toate amintirile de care am nevoie îmi rămân acolo unde le este locul: în suflet.

Când ajung acasă scriu întotdeauna în jurnal despre piesele care mi-au plăcut. E un obicei pe care l-am căpătat, ce-i drept, de curând. Și jurnalul nu-i tot o amintire fizică, palpabilă? veți spune acum. Se prea poate. Însă motivația pentru care eu scriu este alta. Scriu pentru că de cele mai multe ori revin, după un timp, la spectacolele care mă fascinează în mod deosebit. Iar eu cred că de fiecare când revedem o piesă de teatru, descoperim alte și alte detalii și percepem în mod diferit ceea ce vedem pe scenă, în funcție de propriile trăiri… De aceea, după fiecare spectacol, îmi iau notițe. Documentez impresii, emoții și senzații. Și așa ajung să mă cunosc mai bine pe mine însămi. Așa îmi dau seama ce s-a schimbat în mine și găsesc, chiar fără să vreau, răspunsuri pe care le căutam de mult. Știu, pare ciudat. Dar tot acest exercițiu cu jurnalul – pe care-l fac și cu filmele, nu doar cu teatrul – este pentru mine o formă de terapie…

Și ar mai fi ceva. La finalul unui spectacol nu-mi părăsesc niciodată locul până când cortina nu coboară complet și până când nu rostesc, în șoaptă, un Mulțumesc! sincer. Este felul meu de a-mi lua la revedere de la cei de pe scenă și din spatele ei și de a-mi exprima recunoștiința pentru magia pe care ei tocmai au adus-o în viața mea 🙂

Superstiții? Ritualuri? Comportamente nebunești? Oricum ați vrea să le numiți, eu mi le asum. Pentru că toate acestea sunt parte din personalitatea mea de spectator dependent de teatru. Și știu că fără aceste obiceiuri mai mult sau mai puțin obișnuite, experiența mea din sala de spectacol nu ar mai fi aceeași…