Mi s-a întâmplat de multe ori să citesc până târziu în noapte. Multe cărți m-au fascinat peste măsură cu poveștile lor. Însă nu mi s-a întâmplat niciodată să citesc o carte într-o singură noapte, pierzând total noțiunea timpului. Cel puțin nu până când în biblioteca mea a ajuns, absolut întâmplător, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, de Agnes Martin-Lugand.

Am cumpărat cartea iarna trecută pentru că mi-a plăcut titlul. Erau reduceri de sărbători la una dintre librăriile online pe care eu le frecventez cu religiozitate și nu m-am putut abține. Căci de, sunt bookaholică. Și nu mă tratez. Când a ajuns coletul cu minunății am așezat frumos toate cărțile pe raft. Cu excepția celei despre oameni fericiți și cafea, pe care am oprit-o – instinctiv – pe noptieră. Unde, recunosc, am uitat-o pentru câteva zile, prinsă de agitația specifică sfârșitului de decembrie și de dependența mea de filme de sezon. Apoi, într-o seară mi-am zis să citesc câteva pagini înainte de culcare. Era deja aproape de miezul nopții și chiar îmi promisesem că n-aveam să mai stau trează până târziu. Little did I know…

Oamenii fericiți citesc și beau cafea nu are doar un titlu fain. Și nu e, așa cum s-ar aștepta unii, nici o carte de dezvoltare personală și nici o poveste siropoasă de dragoste. Oamenii fericiți citesc și beau cafea e o carte despre curajul de a merge mai departe atunci când pierzi totul. Despre regăsirea de sine. Și despre cum iubirea – în varianta ei cea adevărată și imperfectă, nu cea prea dulce și cosmetizată pe care o întâlnim deseori în cărți – vindecă. Este o carte scrisă atât de bine încât e greu de crezut că există vreun detaliu ficțional pe undeva și îți ajunge la suflet prin realismul contondent cu care Martin-Lugand vede în interiorul personajelor sale.

Povestea începe cu Diane, aflată pe marginea prăpastiei. După ce își pierde fulgerător soțul și fiica într-un accident de mașină, durerea o copleșește. Fumează compulsiv, doarme mult, nu mănâncă și abia dacă mai are grijă de ea. Simte că viața ei nu mai are sens. Și, într-un ultim efort nebunesc și inconștient de a se salva, alege să se depărteze pentru o vreme de tot. De casa care-i amintește constant de soțul ei și de micuța Clara. De cafenea. De Paris. De Franța. Diane se avântă în necunoscut și pleacă pentru câteva săptămâni în Irlanda. Satul mic, uitat de lume, în care ajunge reflectă parcă starea ei de spirit. Casele răzlețe, vremea aspră, totul pare să fie o oglindă a tumultului ei interior… Iar acolo îl întâlnește pe Edward. Relația cu el nu începe neapărat bine, fiecare luptând cu proprii demoni. Apoi, când Diane cedează emoțional și este gata să renunțe la tot, Edward este cel care o salvează. Iar tensiunea dintre ei este înlocuită ușor cu calm. Și da, apar sentimente care îi leagă tot mai puternic.

Însă povestea de dragoste dintre Edward și Diane este, așa cum am mai spus, una extrem de firească. Expresia simplă a unei iubiri care leagă doi oameni obișnuiți, cu vieți imperfecte și cu cicatrici adânci. O iubire care este reliefată fin de gesturi, de acțiuni și de cuvinte puține, în detrimentul elementelor supra romanțate pe care ar fi de așteptat să le întâlnim. În plus, povestea de dragoste nici măcar nu joacă rolul principal în Oamenii fericiți citesc și beau cafea. Pentru că, în ciuda aparențelor, elementul central al cărții este, în fapt, felul în care Diane reușește să se salveze pe sine în decursul acestei călătorii inițiatice. Dragostea ei pentru Edward nu este decât o consecință a luptei sale pentru a-și găsi echilibrul după tragedia care aproape că a distrus-o fizic și emoțional…

Oamenii fericiți citesc și beau cafea este o carte cu un puternic impact emoțional, cum s-ar spune la știri. Și asta fără a fi complicată, fără artificii stilistice și fără nicio exagerare literară. Personajele create de Martin-Lugand sunt, pur și simplu… umane. Fumează, nu-și controlează întotdeauna limbajul, se lasă copleșiți de emoții. Cititorul nu se întâlnește cu niște figuri atent construite ale căror calități și defecte vin cu un rol bine stabilit, ci cu oameni a căror personalitate este izbitor de reală. Iar personajele secundare, total opuse ca și stare de spirit Dianei și lui Edward, vin să insufle căldură și pozitivitate poveștii.

Așa cum am spus am citit cartea într-o noapte. După primul capitol, nu m-am putut opri. Am uitat efectiv de ora înaintată, am ignorat senzația de oboseală din ochi și am uitat de ceaiul pe jumătate nebăut de pe noptieră. Știam că e târziu, dar am continuat. Sau, mai degrabă, bănuiam că e târziu. Pentru că nu mi-am ridicat ochii din carte ca să mă uit la ceas decât la final. Era 4:25 am. Nu, nu cred că Oamenii fericiți citesc și beau cafea este neapărat o capodoperă contemporană. Este foarte posibil să fie o carte mediocră, după aprecierile celor mai pricepuți. Este însă o poveste care pe mine m-a atras și pe care știu că într-o zi am s-o recitesc…